Cine a fost cu adevărat Zamolxis? Aceasta este una dintre întrebările fundamentale ale spiritualității și istoriei noastre antice — întrebare care, de-a lungul timpului, a provocat nenumărate controverse și interpretări, uneori radical diferite, chiar între cei mai mari savanți ai lumii. Istorici, arheologi, etnologi, teologi și filosofi s-au aplecat asupra figurii enigmatice a acestui personaj mitic ori poate real, lăsând în urmă teorii bogate, dar și neclarități care persistă până în zilele noastre.
Chiar și spirite luminate, precum Vasile Pârvan sau Constantin Daicoviciu, nu au căzut de acord asupra naturii reale a lui Zamolxis. A fost el un zeu suprem și unic al dacilor, așa cum susțin unii? Sau doar o divinitate a lumii subpământene, patron al morților și al vieții de apoi? Sau poate un profet și inițiat, un mare preot ce a cunoscut taina sufletului și a cosmosului, identificat de alții cu Gebeleizis, zeul cerului și al luminii?
Disputa dintre monoteismul și politeismul religiei geto-dacilor își găsește aici nucleul. Unii cercetători consideră că dacii îl venerau exclusiv pe Zamolxis, ceea ce i-ar plasa într-o poziție unică în antichitate, ca un popor monoteist. Alții, în schimb, vorbesc despre un panteon complex, în care Zamolxis era doar figura centrală într-un sistem spiritual mai larg.
Ce ne spun izvoarele antice?
Cea mai veche și mai importantă mențiune despre Zamolxis ne vine de la Herodot, părintele istoriei, care în secolul al V-lea î.Hr. include în Istoriile sale (cartea a IV-a, paragraful 96) un portret fascinant al acestei figuri. El afirmă că geto-dacii „se cred nemuritori” și că atunci când mor, sufletul lor nu dispare, ci merge la Zamolxis, ființa divină în care ei își pun toată credința.
Herodot descrie și un ritual impresionant practicat de geți: la fiecare cinci ani, aceștia trimiteau un sol către Zamolxis — un mesager ales prin tragere la sorți și aruncat în sus cu sulițele, într-un gest sacru, menit să ducă rugăciunile comunității către zeu. Această scenă nu vorbește doar despre credință, ci și despre o relație profundă și personală cu divinitatea: Zamolxis nu era un zeu distant, ci unul căruia i se puteau adresa direct întrebări, rugăminți și speranțe.
Mai mult, când cerul se întuneca și fulgera, geții trăgeau cu săgețile spre nori, ca o sfidare ritualică a tunetului și a fulgerului, considerând poate că Zamolxis a fost provocat ori că trebuie adus cu fermitate înapoi în sfera celor vii.
Zamolxis: om sau zeu?
Tot Herodot ne oferă o relatare alternativă, mai lumească: potrivit unor greci din zona Hellespontului, Zamolxis ar fi fost, la origine, un om, un sclav în insula Samos, discipol al lui Pitagora, celebrul filosof și mistic grec. După ce și-a câștigat libertatea, Zamolxis a adunat bogății, s-a întors în patria sa din nordul Dunării și a început să-i învețe pe daci despre nemurirea sufletului și despre o lume mai bună după moarte.
El a construit o sală de banchete unde i-a invitat pe cei mai de seamă dintre conducători, oferindu-le o viziune nouă: că după moarte îi așteaptă un loc etern de fericire. Pentru a întări această credință, Zamolxis s-a retras într-o locuință subterană timp de trei ani, dispărând complet din lumea oamenilor. În cel de-al patrulea an a reapărut, întărind convingerea că spusele sale erau adevărate, că moartea nu e decât o poartă spre o altă lume.
Herodot este prudent: nu ne cere să credem sau să respingem povestea, dar o consemnează cu respect, conștient că în acea legendă se ascunde un adevăr adânc despre credințele unui popor.
Alte surse, alte perspective
În aceeași perioadă, istoricul Hellanicos afirmă că geto-dacii considerau că morții se vor întoarce și că Zamolxis îi așteaptă pentru a-i readuce într-o formă nouă. Practicile ritualice, sacrificiile și banchetele funerare atestă un cult al morții ca început, nu ca sfârșit, o concepție spirituală rar întâlnită în lumea antică.
Până în vremea lui Burebista, Zamolxis era deja consacrat ca zeu suprem al dacilor. Marele preot Deceneu îl slujea și învăța poporul în spiritul acestui cult, transmițându-le daco-geților nu doar doctrine religioase, ci și cunoștințe astronomice, morale și medicale.
Un mit viu
Astăzi, Zamolxis rămâne o figură emblematică a spiritualității românești, un simbol al înțelepciunii ancestrale, al misterului inițiatic și al speranței în nemurire. Poate că adevărul despre el nu va fi niciodată cunoscut pe deplin: a fost om sau zeu? Rege sau preot? Filosof sau inițiat? Sau toate la un loc?
Ce este cert însă: Zamolxis este arhetipul învățătorului sacru, păstrător al tainelor sufletului și al drumului dintre lumi, o punte între viață și eternitate, între lutul trupului și zborul conștiinței.
